Sare de mare cu verdeturi uscate

Îmi place sa prepar în casa diferite amestecuri de sare de mare cu diverse verdeturi uscate. Bineînteles ca si în comert se gasesc o mie si una feluri de sare cu verdeturi. Gama variaza de la amestecuri cu tenta italiana sau franceza pîna la cele simple cu doar un singur fel de verdeata.
Odata am cumparat un amestec gata preparat, care mi-a placut în mod deosebit si pentru ca nu am mai gasit niciodata un borcan cu exact acelasi amestec de verdeturi, mi l-am preparat singura. Acest amesetc îl folosesc în general la mîncaruri, garnituri, carnuri, peste, legume... care le prepar la cuptor. Potriveste bine presarat peste rosii grilate, dovlecei grilati, piept de pui copt sau peste la cuptor. Pe cartofi copti merge perfect.
Pe eticheta borcanului de sare aromata gata preparata scria ca verdeturile sînt în proportie de 5% cu sarea. Nu stiu gîte grame din fiecare verdeata era în acel amestec, probabil la nimereala. Eu am pus în functie de gustul meu. În total am pus 10 grame. Fiind 5 feluri de verdeturi puteam pune cîte 2 grame din fiecare, dar pentru ca doream sa persiste rozmarinul si cimbrul, le-am ales ca elemente dominante.

        Ingrediente:

• 200 g sare de mare
• 3 g rozmarin
• 3 g cimbru
• 2 g oregano
• 1 g maioran
• 1 g menta spicata

Am mojarit putin sarea care era prea groaba pentru presarat.



Am adaugat verdeturile si le-am mojarit putin si pe ele,




dupa care am transferat toate ingredientele într-un borcan. Am scuturat borcanul. Gata vrajitoria :D 

Daca doriti sa preparati un astfel de amestec pentru rîsnita, amestecati doar ingredientele, nu le mai mojariti. Eu am rîsnitele pline cu saruri, diferite feluri de piper si chili uscati, si nu mai am loc de asa multe rîsnite. Asa ca le maruntesc putin pentru a se amesteca mai bine, si pentru ca se presara si dozeaza mai usor.

Puiul nostru cel de toate zilele

Nu intentionam sa abordez un asemenea subiect pe blog considerînd ca asta este stofa de forum. Tinînd cont  însa ca aici nu ma astept la o "conversatie", o dezbatere a subiectului, care pe un forum, în urma discutiilor contradictorii se lasa cu scandal, blogosfera poate fi alegerea (mai) potrivita.

Cum traieste gaina producatoare de oua, care mai tîrziu ajunge pe masa noastra? Nu va fie frica, nu o sa pun poze si nici link-uri, pentru ca le gasiti si voi cu google daca vreti sa le vedeti. Nu o sa scriu un articol detaliat, dar o sa va spun cîte ceva despre viata puiului amarît si putin despre viata celui mai fericit. Poate va animez în a cauta mai multe informatii bine documentate, mult mai detaliate cu date concrete, cifre si imagini, pentru a va forma singuri o idee despre friptura care va "înfrumuseteaza" platoul. Începem cu puiul amarît de viata...
Aceste gaini, puicute sau cum doriti sa le numiti, traiesc în boxe luuuungi formate din gratare de metal, suprapuse pe mai multe nivele. Unele sînt segmentate, iar  în fiecare compartiment traiesc  cine stie cîte gaini, pe nici macar un metru patrat. Traiesc cumva ca sardelele. Una lînga alta. Din lipsa de loc, frust, panica, poate chiar si foame, aceste gaini/pui încep a se ciupi, îsi provoaca rani, se îmbolnavesc, mor... Pentru a preveni bolile si moartea prea rapida, hrana administrata vine amestecata cu cantitati considerabile de antibiotice si alte medicamente. Plus hormoni, amestecuri de faini de origine animalica si de alte concentrate nici nu mai vorbesc. Ma întreb doar cît la suta din hrana acestor biete animale este porumb, grîu sau alte cereale? Verdeata? Utopie! În majoritatea crescatoriilor de acest gen, nu exista nici urma de lumina naturala. Putin bec, în rest apa, as zice paie (dar nu dispun ele de acest lux) si bataie. Da. Batute de soarta.
Dupa ce au servit patria cu oua multe, se vînd ca gaini de carne si asa ajung aceste fiinte pe mesele multora dintre noi. Multi nu stiu, altii stiu dar se fac ca nu vad, iar unii poate nu au încotro pentru ca sînt nevoiti sa aleaga varianta cea mai ieftina. În acest caz, eu as prefera sa manînc mai rar carne de pui.
O alta varianta, nu chiar asa cruda, de a creste pui, este cea în hala. Singura deosebire în comparatie cu cea mentionata mai sus, este ca traiesc "liberi" într-o hala. Se pot deplasa putin, au mai mult aer, si cu noroc, poate si putina lumina naturala. Datorita faptului ca totusi traiesc la îngramadeala, iar hrana este  asemanatoare cu a colegilor din boxe, diferenta între aceste pasari este minimala.
Mai exista si varianta gainilor crescute în mediul natural, hranite natural, care traiesc în hala dar peste zi au acces si afara. Dispun de lumina naturala, chiar si verdeata, si spatiul necesar. Daca nu ma însel, legea prevede 4m² pro zburatoare. Deja alta  viata! De aici încep sa zîmbesc.
Apoi mai exista crescatoriile Bio, unde gainile traiesc libere, în spatii amenajate cu verdeata de pascut, copaci si tufe pentru a se putea ascunde de inamici si soare, cotete în care au acces dupa chef si dispozitie, si bineînteles hrana de provenienta biologica. Cotetele sînt prevazute cu cuibare cu paie, în care pot cotcodaci linistite în timp ce anunta facerea outelor. Leaturi de lemn pe care pot tine somnicul de frumusete, de amiaza sau de noapte, bai de soare, bai de nisip... asta da viata! Bineînteles ca aici  pretul îsi spune cuvîntul, dar merita!
Fiecare varianta prezentata, este  doar un mic aspect care se ramifica si diferentiaza mai mult sau mai putin în functie de tara, loc, mentalitate... etc, etc. Eu voiam doar sa va spun ca diferentele conteaza nu numai pentru pasarile în cauza ci si pentru noi. Pentru noi chiar mai mult decît pentru ele. Ele pot avea o viata urîta sau frumoasa, dar scurta. A noastra însa poate fi  lunga si urîta, ca urmare a antibioticelor, hormonilor, faini de origine animalica, cereale manipulate genetic, concentrate, care le sînt adiministrate în hrana cea de toate zilele, acestor pasari cu care ne hranim.

Mere verzi în sirop aromat cu scortisoara

O reteta din colectia: "Unde mai bagam scortisoara?" Si pentru ca aceasta colectie îmi aminteste de Liana, va spun si voua, ca de la ea stiu, ca pîna si apa din cada o puteti savura cu scortisoara. Nu, nu o beti, doar daca puneti ceva zahar si lamîie :D
Liana, ti-am ascultat sfatul si m-am rasfatat cu o cada plina cu apa parfumata cu scortisoara, dupa care mi-am clatit parul cu o vinegreta de zmeura. Cînd am ajuns în pat, sotul mi-a spus ca miros ca prajitura cu fructe de padure. . . si trebuie sa ma manînce!
Gata cu prostioarele!Sa trecem la partea despre cum a luat nastere aceasta reteta. . .
Cu cîteva zile în urma, într-o seara, cînd ne îndreptam spre casa, sotul meu si-a amintit ca a uitat sa lege castravetii din gradina, asa ca am facut o vizita spontana salbaticiei din afara orasului. În timp ce el lega castravetii, eu inspectam sertarele din cocioaba noastra de lemn. Faceam inventarul. Cum anul asta a tot plouat într-una, nu am ajuns sa mai grilam si acolo, si nu mai stiam ce ustensile, farfurii si tacîmuri se mai gasesc pe acolo.
Tot din cauza ploii, cel putina asa cred, din lipsa de soare si atîta umezeala nu s-a facut nici zmeura. Ei, ceva s-a facut, asa o mîna-doua. . . si daca tot era acolo, sotul meu care dispunea de adidasi, s-a strecurat printre tufe si se înfrupta din zmeura rara. Pentru ca la ultima vizita am ramas încaltata pîna acasa cu papucii de gradina, nu-i mai aveam în portbagaj, iar încaltamintele mele nu erau tocmai potrivite pentru a ma scufunda în pamîntul afînat, asa ca asteptam pe margine. Am primit si eu o mîna de zmeura :D
În timp ce asteptam eu asa cumintica, ma tot uitam pe sus, pe jos, din pe nou sus. . . Mi-au ramas ochii lipiti de marul a carui coroana coboara peste acoperisul cocioabei. Am întins mîna, am cules unu si l-am gustat. Acrisor, dar trecuse de faza aia de "cruditate", ma refer la aroma aia herba. Deja le vedeam însiropate, îndulcind un desert mai sarac. Un lapte cu orez, gris, un iaurt. Am înfascat cosuletul si am cules vreun kilogram de mere verzi. A doua zi, dupa ce le-am îmbaiat bine în apa rece, le-am transformat într-o dulcegarie parfumata.
Pentru ca nu stiam ce îmi ofera rezultatul final, am facut doar cîteva borcanase. Unu l-am ascuns într-un colt întunecos spre pastrare în scop de cercetare. Vreau sa vad cît se pastreaza si ce schimbari îi aduce timpul. Altul a schimbat deja stapînul, iar cel mare, cu volumul a doua borcanase ne ramîne pentru degustare. Prima proba, în care a acompaniat un lapte cu orez a trecut-o cu brio. Toata lumea încîntata. Normal, e cu scortisoara!

        Ingrediente:

• 500 g mere, cîntarite dupa curatarea casutei cu sîmburei
• 2 lamîi, netratate si spalate
• 1 l apa plata
• 2 scoarte mari de scortisoara
• 650 g zahar

Am început cu prepararea siropului parfumat. Am pus la fiert apa cu zaharul si scortisoara.

Siropul l-am fiert pe foc moderat spre tare pîna a scazut considerabil,
si a început a prinde consistenta usor lipicioasa, apoi am adaugat cealalta lamîie feliata.
Siropul are o culoare aurie, dar se deschide la culoare dupa adaugarea feliilor de lamîie si a merelor.

În timp ce siropul fierbea, am spalat merele, apoi le-am taiat bucati,
si le-am curatat de casuta de sîmburi cu feliatorul de fructe.

Pe masura ce feliam merele, le puneam imediat într-un castron cu apa rece
în care am stors zeama unei lamîi pe care apoi am feliat-o si adaugat-o printre bucatile de mere.
Lamîia, mai bine spus sucul, impiedica oxidarea fructelor.
Mai ales a merelor verzi, care tind sa oxideze extrem de repede.

Am adaugat merele în siropul fierbinte si le-am lasat la fiert în jur de jumatate de ora pe foc moderat,
si fara a învîrti prea mult prin oala. Doar cînd si cînd, usor, de preferat cu o lingura.

Înainte de a turna merele însiropate în borcane, am îndepartat feliile de lamîie si scortisoara.

Am turnat merele cu tot cu sirop în borcane sterilizate, le-am închis bine
si le-am întors pe capac timp de vreo 20 de minute.
Cel mare nu a trebuit supus acestui tratament,
pentru ca intentionam sa îl dam gata în urmatoarele zile :D

Marmelada de caise aromata cu scortisoara

O marmelada fina,parfumata si delicioasa.Copilul meu de suflet,da,am si unu de asta,a declarat-o ca:"Cea mai tare marmelada ever!":D Nuuuu,deci nu e tare ca textura,dar tineretul foloseste termeni diferiti fata de noi astia batrîni,mosi cica,cum mi-a mai fost dat sa aud(referitor la persoane în jur de patruzeci de ani),pentru a lauda ceva ce este pe gustul lor.Hahahhaha!Da...asta pîna ne cunosc mai bine,pîna îsi dau seama ca de fapt sîntem mai cooli decît ei.Dar asta ar fi alta poveste,si nu as vrea sa ma abat de la marmelada.

Inspirata de siropul parfumat folosit la desertul facut dupa Bill Granger,am hotarît sa aplic aceeasi metoda si marmeladei mele de caise.O idee buna!Am folosit fructe coapte bine si catifelte,dar nu foarte moi,pe care le-am spalat foarte bine.Se pot curata cu un peeler cu dinti.Cu un curatator fara dinti nu prea se pot curata caisele coapte,dar merge si cu un cutit bine ascutit,si multa rabdare.

        Ingrediente:

• 2 kg caise(doar pulpa)
• 2 lamîi(sucul)
• 1500 g zahar
• 2 scoarte de scortisoara
• 700 ml apa

În primul rînd,fructele trebuie spalate foarte bine,apoi curatate de pielita.
Metoda de care vorbeam consta în pastrarea pielitei pe care am pus-o la
fiert împreuna cu apa,zahar(400 g din cele 1500g) si scortisoara,pentru a obtine un sirop.
Am fiert totul la foc iute pîna siropul s-a înjumatatit(aproximativ).L-am filtrat si lasat la racorit.





În timp ce siropul fierbea,am taiat caisele în 4-5 felii,
le-am asezat în oala în care am fiert marmelada.Un strat fructe,altul de zahar.Timp de 5-6 ore,am amestecat cînd mi-am amintit.



Am turnat zeama de lamîie si siropul parfumat peste fructele cu zahar si am amestecat.



Am fiert marmelada pe foc moderat în jur de o ora si ceva,amestecînd din cînd în cînd.
Pentru a vedea daca e legata marmelada,se picura putin pe o farfurie rece.
Daca picatura se întinde rapid mai trebuie fiarta,daca îsi pastreaza forma bulbucata este fiarta.Marmelada se toarna fierbinte în borcanele uscate si sterilizate,apoi se închid bine si se întorc pe capac timp de 15-20,chiar 30 de minute.Dupa jumatatea de ora de odihna pe capac,se întorc din nou borcanele,se acopera si se lasa asa pîna a doua zi,dupa care se transporta în camara,pivnita...

Omleta la cuptor

Am vazut o omleta apetisanta pe blogul Cat's Kitchen.Inspirata de pofta am creat si eu o reteta dupa gustul copilului meu,care devine foaaarte critic cînd e vorba de dovlecel combinat cu ou.Pentru ca straturile de dovlecei si oua sa nu fie prea groase,am preparat doua omlete,pe care le-am mascat cu felioare de rosii,masline,inele de jalapenos...ca sa distrag atentia :D

Îmi place mult acest fel de omleta.Fiind preparata în cuptor,nu miroase în casa a omleta prajita.Un miros pe care îl detest din adîncul sufletului.Îl suport foarte greu,la fel ca pe cel care-l lasa gogosile sau langosii prajiti în ulei...dar care îmi plac atît de mult!

         Ingrediente pentru 4 portii:

• 350 g dovlecei,feliati fin
• 2 fire ceapa verde,taiata inele
• 1 legatura busuioc,tocat grob
• 8 oua,marime medie
• 100 ml smîntîna de frisca
• 120 g brînza Feta,taiata cubulete
• 2 rosii,feliate
• 2 lingurite ulei
• sare de mare
• piper din rîsnita

• 1 mîna masline(fac.)
• 1 jalapeno(fac.)

Am pregatit doua tavi rotunde.Le-am pensulat cu cîte o lingurita de ulei de masline,
apoi am întrins un strat subtire de dovlecei feliati.



Deasupra am presarat ceapa si busuiocul.
Am dat tavile în sub gratarul cuptorului la aproximativ 300 °C pentru cîteva minute,
atît cît sa se înmoaie si sa se rumeneasca putin dovleceii.



Între timp am batut ouale cu smîntîna,sare si piper.Am turnat amestecul peste dovleceii din tavi.



Am asezat feliile de rosii si am presarat cubuletele de brînza deasupra.
Pe una am mai presarat cîteva masline,iar pe cealalta am adaugat cîteva inele de jalapeno.



Am dat tavile în cuptorul preîncalzit la 200 °C pîna s-au umflat si rumenit putin deasupra.


 Pofta buna!

Prajitura cu fructe de padure si sos de vanilie

...în gradinuta mea, sezonul fructelor mititele se îndreapra spre sfîrsit. Pentru ca le adoram proaspete,le-am consumat pe masura ce se coceau. Din pacate,zilele cu zmeurele aromate, coacaze colorate si fragute parfumate s-au cam terminat. Totusi,azi,dis de dimineata, chiar dupa ce disparuse roua, m-am agatat de-un cosulet si am plecat la adunat cu speranta ca mai am parte de o mini recolta. Ici si colo, dupa cîte o frunzulita îsi scotea capsorul cîte o zmeurica rusinoasa.

Dupa munca seculara de mers pe coate si genunchi, am cules doua mîini bune de zmeura rosie, una de zmeura galbena, o mîna de coacaze negre, una si jumatate de coacaze rosioare si o mînuta de fragute. Un parfum frateeeee! Cum sa te abtii sa nu înfuleci cîteava coacaze, vreo doua fragute, zmeura si ea trebuia probata! Pîna si Felix, iubitul meu companion cu patru labute, adulmeca de zori parfumul fructelor în timp ce fotografiam cosuletul, care-i ocupa locul pe trunchiul de lemn.

Aaaaa, da, voiam sa fac o prajitura...

Pentru ca mi-a placut foarte mult textura muffinsilor inventati, am folosit aproximativ aceeasi reteta. Cu mici schimbari, prajitura mea totusi si-a pastrat consistenta, ceea ce ma face sa cred ca laptele de cocos din tetra pak, chiar este ingredientul raspunzator pentru textura aceea care-mi place mie.

• 260 g faina
• 150 g zahar brun
• 30 g amidon fin de porumb (Gustin)
• 10 g praf de copt
• un praf de sare
• 50 g fulgi de cocos
• 1 vf. lingurita bicarbonat
• 1 lingura zeama de lamîie
• 400 ml lapte de cocos(tetra pak)
• 100 ml ulei
• 1 lingura extract de vanilie
• 2 oua
• 350 g fructe(cîntarite dupa curatare)

Pentru început, am fixat cuptorul la 180°C si l-am pornit,
apoi am uns tava cu unt si presarat cu un strat fin de faina.
Am spalat fructele sub un dus usor de apa rece,
si le-am lasat la scurs în strecuratoare.

Am amestecat bine faina cu zaharul brun,amidonul, praful de copt, sarea si fulgii de cocos. În cana gradata am adaugat si masurat totodata uleiul si laptele de cocos, am adaugat si bicarbonatul stins cu zeama de lamîie, extractul de vanilie si ouale, apoi am amestecat bine. Am turnat amestecul lichid peste cel uscat, am amestecat usor cu o spatula dupa care l-am turnat în tava unsa cu unt si tapetata cu faina.

Fructele le-am presarat deasupra,apoi le-am apasat si nivelat foarte usor cu dosul unei linguri. Daca ramîn deasupra caldura aspra le usuca. Ascunse sub un strat subtire din aluat ramîn fragede si suculente. Am dat tava la cuptor,si am lasat în total 45 minute la copt. Ultimele 15 minute am redus temperatura cuptorului la 170 °C.

Între timp am preparat sosul de vanilie. Am ales o varianta usoara fara unt si galbenusuri.


Am facut doar un sos simplu din:

• 500 ml lapte
• 10 g amidon
• 1 pastaie de vanilie
• 3 linguri de zahar(dupa gust)
• pistile de sofran

Am amestecat bine amidonul cu 2-3 linguri din lapte. Alte 2-3 linguri de lapte le-am pus într-o cescuta împreuna cu pistilele de sofran, si l-am încalzit bine (aproape fiert) la microunde. Restul laptelui l-am pus la fiert împreuna cu zaharul, maduva unei pastai de vanilie si pastaia despicata. Cînd a început sa fiarba am adaugat laptele cu amidon si cel cu sofran strecurat de pistile. În aceasta reteta sofranul are rolul colorantului natural, pentru a îngalbeni putin sosul de vanilie.

Dupa cele 45 de minute am scos prajitura si am lasa-o la racorit pe un gratar, apoi am transferat-o pe un platou. Cine doreste o poate pudra cu zahar pudra sau decora dupa plac...cu fructe, fulgi de cocos sau chiar ciocolata razuita. Eu nu prea decorez prajiturile niciodata, pentru ca ai mei urasc acest lucru. Am pudrat doar felia mea :D

...da, deci am încheiat sezonul cu o prajitura delicioasa si foarte parfumata!

Fursecuri cu cocos

Reteta am vazut-o ieri pe blogul Licutei Marin. Pentru ca aveam toate ingredientele în casa, nu am mai stat pe gînduri, ci m-am pus pe treaba. Da, care treaba? Prea multa treaba nu este de facut, deoarece fursecurile acestea, nu numai ca sînt delicioase, dar nu nici nu necesita prea multa putere de munca. Nici macar de un mixer nu aveti nevoie. Înarmarea cu o lingura de lemn sau o spatula de oricare si un castron, este deja suficienta pentru prepararea aluatului.

Abia astazi cînd am început a scrie reteta în word, am observat ca eu am pus mult mai mult zahar pudra în aluat, decît Licuta. Totusi nu au iesit prea dulci. Desi nu ne plac dulciurile foarte dulci, as spune ca au iesit numai bine. Înca o precizare. Dupa ce am turnat jumatate din lapte si am amestecat, consistenta aluatului mi s-a parut buna, asa ca am renuntat la cealalta jumatate. Adevarul este ca untul pe care-l folosesc eu de obicei, Kerrygold (unt irlandez) , este foarte moale. Am observat ca la orice reteta îl folosesc, trebuie sa mai scad din ingrendientele lichide sau sa adaug mai multa faina.

Licuta, multumesc pentru reteta. Ai mei s-au bucurat foarte mult de fursecurile fragede si aromate si mi-au spus ca trebuie neaparat trecute pe lista de dulciuri care trebuiesc facute de Craciun :)

• 100 g unt
• 1 pastaie de vanilie (maduva)
• 150 g zahar pudra
• 1 galbenus
• 130-140 g faina
• 25 g fulgi de cocos
• 1 vf. cutit praf de copt
• 1 priza sare
• 40 ml lapte

• 2 linguri fulgi de cocos pentru decor(optional)

Se amesteca untul moale cu maduva unei pastai de vanilie si zaharul pudra, pîna devine cremos.



Se adauga galbenusul si se omogenizeaza din nou cu spatula.





Se adauga faina amestecata cu fulgii de cocos, praful de copt si priza de sare si se amesteca bine.



Laptele se adauga cîte putin si se amesteca usor cu spatula pîna se obtine un aluat de consistenta unei creme groase/textura ferma.



Pentru ca nu am gasit sacul posh, am folosit pistolul de fursecuri.
Am "împuscat" fursecurile în forma de steluta direct pe tava tapetata cu hîrtie de copt*,
apoi am dat tavile la congelator pîna s-a încalzit cuptorul.
*Se umezeste tava cu apa înainte de a pune hîrtia de copt,
altfel aceasta tinde sa fuga, mai ales daca lucrati cu pistolul de fursecuri.



Am dat tava în cuptorul preîncalzit la 180°C pentru cîteva minute (10-15) , pîna au început a se rumeni usor.
Am lasat fursecurile pîna la racirea completa în tava. Mi-au iesit 3 tavi rotunde.  Nu stiu exact cîte fursecuri au iesit în total, pentru ca nu le-am numarat
si nici nu cred ca în fiecare tava a foat acelasi numar de fursecuri.